CE SINGURA....

Ce singură mă regăsesc în mine,
precum copacul bântuit de brume
când tremură a frunzăriri postume
sub scoarţa ce-n picioare încă-l ţine!

Aş vrea să scriu, dar nu ştiu ce anume
mi-a spulberat dorinţa prin ruine.

În cofa mea îs gânduri prea puţine:
o plasmă tulburată, fără nume.

Mă strânge-n braţe reci - mugur de piatră -
cu sărutări de umbre întomnate
pe-orbecăiri palpând din vatră-n vatră
ceva pierdut demult - prin vremi plecate...

Câinele nopţii în surdină-şi latră
că lacrimile toate-i sunt uscate.