O alta zi....

Azi, cînd să-mi iau un cărucior pentru a intra în Billa, am prins un schimb de replici între un puşti de vreo cincisprezece ani - care probabil o aştepta pe maică-sa să iasă din supermarket; şpilcuit, dintre ăia cu pantofi Puma în picioare, cu freză MTV etc. etc. - şi un aurolac - fără mamă pe care trebuie s-o aştepte; cu tenişi rupţi şi freză aranjată de bătaia vîntului etc. etc. - dintre cei care bîntuie în speranţa că se vor căpătui cu ceva de la cumpărători. O conversaţie amicală. M-am oprit, prefăcîndu-mă că mi s-au dezlegat şireturile. "În Italia?! Tu, băi?!", a fost întrebarea puştiului MTV, care mi-a atras atenţia. "Ce ştii tu? - a întrebat aurolacul, cu superioritate. Strîng bani ca să plec în Italia." "Nici nu ştii unde vine Italia!" "Ce ştii tu?!", a reluat zdrenţărosul, ca pentru sine.
Am intrat în Billa, cu gîndul la o salată inedită: ridichi, roşii, ouă fierte, ceapă, caşcaval şi, bineînţeles, salată verde. A ieşit o minunăţie. N-am reuşit să mănînc nici măcar jumătate din cît am pregătit. Apoi a venit Cristina şi am revăzut La strada lui Fellini. Efect covîrşitor, senzaţie de milă, dorinţă naivă de a ieşi pe stradă pentru a-ţi împărţi averea săracilor. Dacă o ai. Mai naşpa e că mai nimeni nu-i în stare să admită că ar avea vreo avere. Mai toţi oamenii pe care îi cunosc îţi vor spune că-s vai de capul lor, sînt campioni ai plîngerii de sine. Inclusiv eu. Ce am eu? Un calculator, care s-a stricat de vreo două ori, un lantic de aur, mostenire de la mama si cîteva cărţi. Însă - vorba Adelei, o colega de apartament, cu care stăteam de vb o data la o bere - "Băi, Geany, sunt oameni săraci, nu ca noi!".
Cristina a venit cu ideea că ar trebui să ne înscriem într-o societate umanitară. A calculat că numai din banii de pe creme, lunar, am putea face fericiţi cîţiva nenorociţi de pe stradă. "Aiurea! - au intervenit gîndurile mele. Nimeni nu poate trăi aşa, nimeni nu-i poate rezolva pe ăştia!".
Tot ea mi-a povestit că a avut un sentiment de neputinţă atunci cînd a văzut un copil în magazin plîngînd că vrea napolitane. "Lasă, că-ţi iau altă dată - i-a zis maică-sa. Acum n-avem bani." Şi mi-a mai spus Cristina: "Geany - scrie asta în jurnalul tău! -, dacă nu există o lume după moarte unde toată oamenii să poată mînca napolitane, viaţa asta nu are nici un sens". Citez aproximativ.
Ce ştiu eu?! Imi revine in memorie imaginea unui aurolac pe care l-am întîlnit în Bucureşti, prin februarie. Aşteptam vînzătorul să-mi prepare o shaorma. Eram hămesita de foame, după o zi de munca în care nu mîncasem nimic. La coadă, aurolacul ţinea 2 lei în mînă. Savura din priviri fiecare bucăţică de carne tăiată pentru prepararea shaormei. Şi acum mă urmăreşte remuşcarea că nu i-am dat 5 lei să-şi ia şi el una. Aş adăuga la raiul Cristinei măcar o shaorma. Colac pe pupaza...azi am imprumutat un amic banii mei de chirie, I have a bad feeling... :)) ah, urata vreme, ploua de dimineata...stii ce-mi lipseste?! Caldura, confortul iubirii, sa ma cuibaresc la piepul cuiva cand afara e furtuna si la tv doar un film vechi, stiri sau meci... Pe unde esti Nemo?! O sa apuc sa scriu despre tine?!...mai sunt 4 luni din asa zis-ul meu jurnal "In cautarea lui Nemo..." :) He, he...si daca nu, continuam o luna, doua, trei... :P